N-am mai postat de ceva vreme pe site și adevărul este că mi-a fost imposibil să o fac. Din păcate, a trebuit să îmi iau adio de la bunica mea, care s-a stins la vârsta de 89 de ani. A fost o perioadă cumplită, o perioadă urâtă care lasă în urmă nu doar golul imens al pierderii unui om drag, ci și un gust extrem de amar.

Când pierzi o bunică, ar trebui să ai timp să plângi, să îți aduci aminte de bunătatea ei și să te reculegi. În schimb, realitatea din România te aruncă într-un malaxor cinic. Ești obligat să treci mai întâi prin chinul unui sistem spitalicesc mizer, ca mai apoi să fii prins la mijloc într-o adevărată mafie a datinilor de înmormântare, unde absolut toată lumea încearcă să te jecmănească de bani profitând de durerea ta.

Prima etapă a calvarului: Zilele de chin din spital

Moartea unui bătrân în spitalele noastre este, de cele mai multe ori, o poveste despre nepăsare și suferință prelungită inutil. Bunica a fost ținută în spital ceva zile, perioadă în care am văzut cu ochii mei ce înseamnă degradarea sistemului medical.

Nu contează că un om a trăit aproape nouă decenii pe acest pământ; în momentul în care intră pe patul de spital în stare gravă, devine doar o statistică incomodă. Protocolul se transformă adesea în abandon pe o targă sau într-un salon rece, unde asistența de bază se oferă cu țârâita, iar empatia lipsește cu desăvârșire. Să privești cum un om drag este chinuit de indiferența celor care au jurat să aline suferința este o durere care te macină pe interior și îți lasă o frustrare uriașă. Spitalul nu mai este un loc al vindecării sau al unui sfârșit demn, ci o anticameră a suferinței administrative.

Industria suferinței: Cum s-au transformat datinile în jaf la drumul mare

După ce treci de coșmarul din spital și obții nenorocitele de acte, crezi că urmează momentul în care poți, în sfârșit, să îți plângi mortul în liniște. Greșit. Abia atunci începe faza a doua a calvarului: datinile înmormântării, transformate în 2026 într-o afacere de un cinism strigător la cer.

Este incredibil cum absolut toți cei implicați în acest proces văd în familia îndoliată doar o vacă de muls, o sursă sigură de bani gata de jecmănit, știind că în acele momente nu ai energia sau starea psihică să negociezi sau să refuzi.

• Slujba și biserica: Taxele inventate de la o parohie la alta, prețurile pentru preot, dascăl și clopotar te fac să te întrebi dacă credința mai are vreo legătură cu divinitatea sau este doar o societate comercială cu profit garantat.
• Coroanele și pompele funebre: Prețurile au explodat pur și simplu. Pentru câteva flori de plastic capsate pe un suport de brad ți se cer sume aberante, profitându-se de clișeul „să fie ceva frumos, că e ultima oară”.
• Groparii: O categorie aparte în această mafie a cimitirelor. Tarifele nereglementate, cererile de „atenții” suplimentare în bani sau băutură direct la marginea gropii, chiar în timp ce îți cobori bunica în pământ, reprezintă definiția lipsei de bun simț și a lipsei de respect pentru sacralitatea momentului.
• Datinile viitoare (Udatul și tămâiatul): Chiar și după ce ai pus capacul și ai plecat de la cimitir, cheltuielile nu se opresc. Apar imediat „femeile de serviciu” ale datinilor, cele care se oferă (sau mai degrabă se impun) pentru pomenirile viitoare, pentru udatul mormântului, tămâiatul zilnic sau săptămânal și pomenile de după. Fiecare gest, fiecare lumânare aprinsă sau cană de apă vărsată pe mormânt vine la pachet cu un preț bine stabilit, menit să îți golească buzunarele în numele tradiției.

Concluzie: O țară în care nici să mori nu mai e simplu

Despărțirea de bunica mea a fost urâtă, nu doar din cauza legii firești a naturii care ne separă de cei dragi, ci din cauza sistemului și a societății în care trăim. Este strigător la cer că în România anului 2026 trebuie să fii puternic nu doar ca să reziști durerii sufletești, ci și ca să supraviețuiești umilințelor din spitale și lăcomiei celor care fac afaceri pe seama morții.

Bunica mea de 89 de ani a plecat într-o lume mai bună, departe de mizeria de aici. Nouă ne rămân doar amintirile cu ea, un gol imens în suflet și o furie profundă față de o lume care a uitat complet ce înseamnă decența, respectul și omenia în fața morții.

Note de final (Gânduri de după pomană):

• Neputința: Cel mai greu sentiment este cel de neputință, când vezi că ești obligat să plătești sume aberante doar pentru că „așa se face” și pentru că nu vrei să lași o impresie greșită în comunitate.
• Spitalele: Timpul petrecut pe holurile acelea în așteptarea unor vești sau a unui simplu răspuns din partea medicilor rămâne o traumă greu de șters din memorie.
• Tradițiile: Multe dintre datinile actuale nu mai au nicio legătură cu dogma religioasă curată, fiind inventate pe parcurs doar pentru a crea noi oportunități de câștig pentru diverse persoane din jurul bisericilor.
• Lecția: Această experiență ne arată că, în momentele critice, ești complet singur în fața unui mecanism financiar și birocratic care nu are nicio milă de lacrimile tale.
• Amintirea: Dincolo de tot acest circ administrativ și financiar, rămâne chipul blând al bunicii, cozonacii ei și poveștile care ne-au marcat copilăria. Asta este singura avere care contează și pe care nimeni nu ne-o poate vinde sau taxa.
• Liniștea: Abia acum, după ce s-au încheiat primele rânduieli, se așterne o liniște grea, momentul în care realizezi că o întreagă generație se stinge încet sub ochii noștri.